-articol publicat pe http://www.speakloud.ro/ -
Moto: „Dacă eterna existenţă se transformă,înseamnă că va fi şi mai frumoasă.
Dacă dispare, înseamnă că va reveni cu ceva încă mai sublim.
Dacă doarme, înseamnă că visează la o deşteptare mai bună,
Căci fiecare renaştere este încă mai măreaţă”.( Khalil Gibran )
Înlocuind lexemul „existenţă” din versurile lui Khalil Gibran cu „literatura” ori „poezia”, crezând în evoluţie şi schimbare, având ca hotar al crezului artistic personal considerentul că „Poezia e însăşi viaţa!”(T.Arghezi), că „poezia e altoită şi crescută din stricta realitate”(Perpessicius) ori că „Drumul poetului e mereu către izvoare”(L.Blaga), percepem modernismul literar drept o accedere a liricii la planul purităţii artistice, intelectualizate, transformându-se într-un produs al minţii, prin dispariţia unor rigori prozodice, topice şi sintactice, instituindu-se la nivelul structural-compoziţional libertatea versului alb şi a „sintaxei care se dezarticulează”( Hugo Friedrich), iar la cel semantic-interpretativ, o adâncire în simbol, o sondare a muzicalităţii lăuntrice a stihurilor, o „împâienjenire”, o interconectare a planurilor diferitelor opere literare, ori a realităţii şi ficţiunii prin intermediul corespondenţelor, sinesteziei, analogiei-la simbolişti-, prin deşteptarea unei fantezii metaforice, a asocierilor semantice, inedite, care conferă forţă de transfigurare, de exploatare a realităţii şi de sincronizarre a liricii româneşti cu cea europeană ( Eugen Lovinescu) .
Modernismul este capabil să-i ofere literaturii forţa saltului, a evoluţiei şi a dezrădăcinării, tocmai datorită multiplelor sale focare de lumină, care îndreaptă artistul spre adevărata cunoaştere a creaţiei sale şi, implicit, a condiţiei lui de creator -simbolismul, expresionismul, impresionismul, avangardismul, „acea acţiune de şoc, frenetică, anarhică, îndrăzneaţă”( Gabriela Duda), ermetismul etc.- şi care, cu cât îşi reperează tot mai mult trăsăturile în universul literar, cu atât se întrepătrund în operele poeţilor.
În acest sens, exemplificăm poezia „Acuarelă” a lui D.P.Perpessicius, ce constituie o îngemănare de distincte elemente moderniste, un joc de raze simboliste prin explozia cromatică şi prin deschiderea largă a porţilor corespondenţelor, a proiecţiei purismului promovat cu precădere de Barbu şi a cubismului, prin contrapunctarea imaginilor poetice cu rigoarea chimică, filtrări de metafore revelatorii şi plasticizante, de sorginte blagină, prin simbolistica luminii şi a stelelor, a pendulării material-imaterial, prin ivirea pe tărâmul poetic a unor elemente de constructivism, anticipând manifestarea unei necesităţi în literatură de „corespondenţă între artă şi spiritul contemporan al modernităţii”(Gabriela Duda)-în „Acuarelă” a chimiei-, în forma tradiţională a organizării strofice şi prozodice ( trei catrene cu rimă încrucişată, ritm iambic, măsură de 8-9 silabe).
Această îmbinare a atâtor elemente moderniste, inovatoare este pusă tocmai pe seama tehnicii plastice a acuarelei, relevate din titlu. Astfel, poezia capătă contur şi esenţă doar prin suprapunerea ideilor poetice, a tuşelor de culoare caracterizate fiecare de transparenţă, doar prin cunoaşterea pigmenţilor de viaţă.
Având o bază solidă de teorie literară, datorită spiritului său critic, începându-şi destinul de poet, după cum însuşi mărturiseşte, printr-o poezie „biografică prin excelenţă”-vol.Scut şi Targă-, Perpessicius devine pictor cu penel, în loc de pensulă, doar în urma filtrării realităţii prin pata galbenă a retinei, urmărind să surprindă congruenţa formelor. Impresionismul coloristic, esenţializat prin multitudinea figurilor de stil-epitete şi comparaţii-şi a imaginilor poetice, relevarea unui tablou din natură, conferă poeziei „Acuarelă”caracterul de pastel, dar nu în sensul clasic al lui Alecsandri şi nici ca în „Pastelul”lui Coşbuc-deşi se remarcă o similitudine cromatică „seară violetă”-„amurgul”, „boschetele de liliac”-„tăcutul liliac”, „torţe aprinse”-„tăciunii-n vatră dau lumină”-, tocmai prin elementele moderne, prin preferinţa pentru spaţiul citadin, „lampadari”, „străzi”, în locul rusticului, prin insistenţa asupra chimiei cromatice, fără a se limita doar la contemplarea naturii în mijlocul căreia se află omul. De Bacovia se apropie mai mult prin simbolistica nuanţelor, dar nu se molipseşte de obsesia unei singure culori, întâlnind la Perpessicius o explozie coloristică şi nu o ceaţă densă, mortuară, ca în „Amurg violet”, ca în „Gri” sau ca în „Pastelul”bacovian, în care până şi iubita „s-a piedut în zare”, în disoluţia galbenă a toamnei. Continuând acest paralelism al operelor, ne focalizăm asupra poeziei lui Minulescu- exponent al simbolismului de declin- care poartă acelaşi titlu, „Acuarelă”. Astfel, deşi tehnica suprapunerii straturilor-privilegiată de efectul diluant al apei-este subliniată încă din titlul ambelor poezii, se remarcă o antiteză cromatică, imaginarul artistic perpessician cuprinzând „corole fine de topaz”, „fânare cu gaz”, „lampadari cu torţe-aprinse”,”boschete de liliac”, iar cel minulescian având ca laitmotiv „picăturile de ploaie”, griul monoton, uniformizant-aluziv la motivul disoluţiei materiei, preferat de Bacovia.
Incipiturile celor două „Acuarele”certifică axa distinctă pe care se înscriu poeziile unite prin tehnică; „corolele fine de topaz” constituie o metaforă a armonizării coloristice din acea piatră semipreţioasă cu reflexe aurii, albastre, violete şi roşiatice-în plan simbolic, un fel de ou dogmatic-, se identifică în imaginea lui Macedonski „Aurora cu lacrimi de topaz” şi se află în opoziţie cu incipitul „Acuarelei”minulesciene, în care universul artistic se reduce la „oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”- refren obsesiv. Această antiteză poate fi pusă şi pe seama predispoziţei lui Minulescu de a se orienta către avangardă, după cum orăşenii devin mici automate într-un spaţiu-enclavă, înscris într-un registru preferat al mişcărilor controlate, care creează, în cele din urmă, impresia generală de încremenire şi de repetitivitate (idee regăsită şi în „Ulise”, de Ilarie Voronca) : „În oraşu-n care plouă…..Din burlane/ Şi din cer” .
Se remarcă, la nivelul ambelor texte, împletirea auditivului cu vizualul şi cineticul, printr-un lirism obiectiv, însă diferenţa se instituie la nivelul stării dominante: neprevăzut-monoton, surprinzător-banal, natura spontană, glorioasă-natura şi omul înscrişi în regimul automatismelor pure. Interesantă este maniera celor doi poeţi de a echilibra substanţa lirică, de a încadra acele ţâşniri de lumină din „corolele de topaz”, din „seara violetă”, din „torţele aprinse”-epitete-, acea pendulare între material şi eter, între exponenţi ai vizualului şi cei ai olfactivului şi tactilului, acea corespondenţă a materiei, a stărilor de agregare, generatoare, în ultima secvenţă lirică, de mediaţie asupra raportului terestru-cosmic, asupra predilecţiei spre zboruri astrale (atitudine de sorginte romantică), într-un lirism încadrat într-o rigoare prozodică clasică, cu o topică repetitivă ( subiect-predicat, predicat-subiect ) şi într-un discurs poetic de „un firesc al neologismelor erudite” ( Camil Petrescu ), constând în îngemănarea cuvintelor din câmpul lexical al naturii cu acelea ştiinţifice, din chimie. Spre deosebire de Perpessicius, Minulescu şi-a animat substanţa poetică prin cultivarea versului ritmat, dar eliberat de o măsură exactă, punând accentul pe ingambament, pe refrenul-laitmotiv, prin muzica picăturilor de ploaie, prin efectele onomatopeice ale vocalelor şi ale consoanelor lichide „l” şi „r”.
Ambele poezii sunt „Acuarela”oraşului simbolist, însă la Perpessicius, monotonia este înlocuită cu energia cromatică, iar simbolul nu se încarcă de accente funebre absolute-ca la Bacovia- deşi „seara violetă”, „torţele aprinse”, scuturarea liliacului, ar putea fi interpretate drept elemente ce anticipează moartea, transcendenţa, părăsirea materialului şi înscrierea în imaterial, în universal-spiritual, piederea consistenţei, a formei-„şi al stelelor….eteruri”-, fluidizarea fondului şi transpunerea momentului de reverie din „hamac”în somnul de veci, printre stele. Tabloul, în ansamblul său, se prezintă ca imortalitzarea sfârşitului unei stele, care nu înseamnă altceva decât posibilitatea unei noi deveniri, o glorie postumă care privilegiază continuitatea, dincolo de planul fizic.
Varietatea interpretărilor „Acuarelei”lui Perpessicius este pusă pe seama a ceea ce a concluzionat Camil Petrescu: „Panaitescu a făcut substanţă sufletească din tot ce a citit”, de aceea poezia depăşeşte barierele simbolismului, se încarcă cu impresionism, se îmbracă în strălucirea îmbelşugată a unui pastel, face apel la lumina cunoaşterii şi concentrează o profundă mediaţie asupra existenţei universale , sub vălul transparent al limbajului artistic, într-o poezie cu structură clasică, dar cu esenţă inovatoare, de la care se pot ivi curcubee către alte creaţii artistice.
