*discursurile realizate de subsemnata în cadrul concursului de dezbateri publice Closer 2Oxford- nu sunt postate și discursurile negatorilor.Pentru detalii, consultați http://www.closer2oxford.ro/
Discurs 1
Înainte de a prezenta teza echipei afirmatoare, este imperativ să clarificăm termenii cu care vom opera. În esență, moțiunea lansată spre dezbatere – E timpul ca dreptul cetățenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viața privată?- se centrează pe antiteza public-privat; în acest sens, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române și Enciclopediei Britannice, lexemul public este sinonim cu general, popular, universal și indică un lucru sau o stare de lucruri care este cunoscut de mulți (dacă nu de toți), care se referă sau afectează interesul unei comunități întregi, a unui popor, a unei mulțimi. Privind termenul privat ( privacy), încă de la Aristotel se păstrează sinonimia cu intimitate, cu nevoia și, în fond, dreptul-claim la un spațiu și la viață personală (familie, cadru restrâns de prieteni etc.).Totodată, echipa afirmatoare va uzita conceptul de demnitar ( înalt funcționar al statului) în acord cu setul de privilegii și responsabilități ce parvin pe linia exercitării unui rang și funcții esențiale în stat : prestigiu, recunoaștere publică, imunitate politică ( diplomatică, parlamentară etc.), legitimitate și respectarea jurământului[1].
Fiind menționate semnificațiile cuvintelor cu care vom opera în susținerea tezei, considerăm că e necesar să trasăm, în cadrul discursului nostru, coordonatele temporale ale situației prezentate în moțiune. În acest sens, subliniem că ne aflăm în era globalizării, când democrația se dorește a fi înțeleasă etimologic: demos –popor, kratos-putere, puterea poporului și este combinată cu explozia nesaturată de informație, cu cererea crescândă de lărgire a cunoștințelor, alimentată de libertatea mass-mediei (cea de-a patra putere în stat). Totuși, chiar dacă ne aflăm în secolul al XXI-lea, se dorește, la nivelul națiunilor și al statelor, reconstituirea trilogiei Dike (justiție), Eunomia (legea, ordinea), Eirene (pacea) enunțate, la început, de gânditorii Greciei Antice. Diferențele, însă, se percep la nivelul sensurilor; societatea de astăzi înțelege justiția, ordinea și pacea prin respectarea constituțiilor, prin proclamarea și consolidarea democrațiilor, prin menținerea drepturilor și a libertăților omului și ale cetățeanului. Spre detaliere și exemplificare, venim cu nevoia de trasnparență în cadrul relațiilor sociale în general și, punctat, în cadrul raportului guvernanți- guvernați.
Acest lucru este susținut public, prin intermediul mass-mediei și este vizat și în constituții (Exemplu: principiul transparenței din articolul 11 din Legea nr.96/2006 și declarațiile de avere pe care demnitarii trebuie să le facă înainte, în timpul și la sfârșitul mandatului lor).
Tot legea[2] este cea care evidențiază în articolul 1, faptul că În exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului., aceștia având responsabilitatea de a informa cetățenii cu privire la activitatea lor și la interesele poporului. Astfel,oamenii care intră în sfera publică, trebuie să înțeleagă faptul că anumite lucruri care țin de propria personalitate pot influența procesul de conducere și de aplicare a funcției și trebuie făcute publice, chiar dacă sunt chestiuni private. De exemplu, problemele de sănătate ale președintelui Traian Băsescu sau cele ale lui Theodor Stolojan, care fusese în 2004, înscris în cursa prezidențială, au fost de interes public în aceste situații, în virtutea responsabilității asumate.
Un alt argument în susținerea faptului că dreptul de informare al cetățenilor primează în fața dreptului demnitarilor la viață privată constă în însuși principiul reprezentativității: oamenii – în ipostaza de guvernați- au dreptul de a cunoaște persoanele care îi conduc- aflate în ipostaza de guvernanți. Un rol esențial în acest context îl au presa, internetul, televiziunea, radio-ul, care facilitează transmiterea informațiilor și extinderea ariei publice către privat. În fond, dreptul-privilegiu la informare al cetățenilor , corelat cu responsabilizarea demnitarilor, ține de imperativul moralității , al profesionalismului celui ce reprezintă națiunea. De aceea, la nivel general, se susține faptul că o mai bună guvernare și înțelegere a actului guvernării depind de cunoașterea trăsăturilor figurilor publice. Explicarea unui comportament manifestat într-un context de interes larg –cum ar fi promovarea unui program de politici publice vizând protecția mediului - poate fi în legătură cu un comportament din mediul familial – cum ar fi dezvoltarea unui interes față de protejarea spațiului verde, față de curățenie și consumul de resurse. Ar fi vorba de ceea ce susținea Aristotel prin unitatea valorilor, prin virtute, ca semnificând o înlănțuire de calități, în rândul cărora să existe unitate, armonie, continuitate, în trecerea de la planul privat la cel public și invers.
În concluzie, acceptând o funcție publică, devenind o persoană publică și manifestând o activitate de interes general, reprezentând cetățenii, demnitarul trebuie să-ți asume condiția, trebuie să se responsabilizeze, pentru a fi capabil să poată fi imaginea și vocea demnă a unui popor. În acest context, dreptul la viața privată al înaltului funcționar de stat nu este anihilat, însă va fi precedat, pe scara importanței, de dreptul la informare al cetățenilor.
[1] Articolul 3 din Legea nr. 96/2006 – Republicare, M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2008
[2] Legea nr. 96/2006 – Lege privind statutul deputaților și al senatorilor
LEGE
privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Discurs 2
Urmând exemplul ( și sfatul) echipei negatoare, afirmatorii încep discursul de resusținere a moțiunii prin (re)definirea ei. Se observă că moțiunea propusă spre dezbatere debutează printr-un indicator temporal- construcția e timpul, echivalentă a acum, în prezent- și de aceea dualismul dreptul cetățenilor la informare- dreptul demnitarilor la viața privată este încadrat într-un context, într-un segment temporal determinant. În acest sens, e imperativ să trasăm/ să identificăm coordonatele acestui context în care două drepturi constituționale par a se ciocni.
Punctăm următoarele aspecte:
· Contextul actual este unul al globalizării, al circulației rapide a informațiilor, a conectării tuturor indivizilor, drept cetățeni ai unor state, la mass-media, principalul furnizor de informații, canalul de transmitere a mesajului de la guvernați la guvernanți și uneori, invers, de la cetățeni la demnitari.
· Contextul actual este unul al paradoxului, după cum persoanele publice, în general, și demnitarii, în special ( pentru că ne axăm pe tema noastră, plecând de la planul general la cel particular) se folosesc de mass-media (prin care se exercită, cel mai frecvent, dreptul și nevoia cetățenilor la informare) pentru a afișa, pentru a construi o imagine a sinelui, pentru a-și proiecta portretul ( implicând și aspecte din viața privată) în sfera publică și , în același timp, acuză mass-media de invadarea sferei private. De ce să nu recunoaștem că uzitând acest drept la informare al cetățenilor, persoanele care aspiră la o funcție de conducere, se lansează în public, în mod conștient și voit? Campaniile electorale sunt veritabile dovezi ale acestui lucru, după cum, în această perioadă de 30 de zile, candidații nu își afișează doar proiectele și ideile de conducere, strict legate de politic, ci își prezintă și aspecte personale, din sfera privată, menite să aducă un plus de recunoștință și de încredere a cetățenilor în ei, ca persoane. Aici putem oferi numeroase exemple, printre care se numără prezentarea situației familiale, punând în lumină și acțiunile caritabile ale părinților, ale soției, rezultatele de excepție ale copiilor, situațiile din trecut sau prezent care evidențiază calitățile morale, sociale și profesionale ale candidatului pentru o funcție de conducere. Din același segment fac parte și atacurile contracandidaților, privind conduita etică, parte a sferei private. Decizia nr.210/ 2010 privind principii și reguli de desfășurare a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare prin intermediul serviciilor de programe audiovizuale marchează în articolul 4 două aspecte legate de ideile enunțate mai sus: emisiunile de promovare electorală puse la dispoziția candidaților trebuie să respecte condițiile: b) nu conțin afirmații sau imagini care pot aduce atingere demnității umane, onoarei, vieții particulare a persoanei, dreptului la propria imagine ori care sunt contrare bunelor moravuri și c) nu conțin acuzații cu incidență penală sau morală la adresa altor candidați, fără a fi însoțite de dovezi pertinente prezentate în mod explicit. Dezbaterile publice din campania prezidențială din 2009 sunt o exemplificare a punctului c), lucru care denotă că înșiși demnitarii oferă informații din sfera privată către public, folosindu-se de dreptul cetățenilor la informare.
Echipa afirmatoare evidențiază și etapa de pre-statut de demnitar pentru a clarifica faptul că această simbioză a drepturilor, această întrepătrundere a lor își are începutul înainte de exercitarea funcției. Altfel, am omite un adevăr deja prezentat: majoritatea demnitarilor (și exemplele sunt deja cunoscute) deschide poarta curiozității cetățenilor (manifestată direct, prin nevoia de informare dar și indirect, prin mass-media) către viața privată. Am folosit termenul majoritatea, pentru a nu fi acuzați că nu luăm în cauză și excepțiile. Însă excepțiile întăresc regula și în acest caz, după cum este valabil atât pentru majoritatea demnitarilor, cât și pentru cazurile particulare, faptul că atâta timp cât o persoană este învestită într-o funcție (publică), aceasta trebuie să-și asume și repercusiunile demnității sale. De fapt, pentru o persoană publică, separației viață privată- viață publică îi corespunde o linie vagă, pentru că o funcție publică nu coincide cu o meserie, ci are o arie mai largă, cuprinzând omul ca ansamblu, cu caracteristicile sale (profesionale, sociale, morale, culturale etc.), fiind în fața unei națiuni, reprezentând un popor.
Acestea din urmă sunt susținute și prin principiile eligibilității (mai întâi), ale reprezentativității și ale legitimității.
Legat de aspectul mai sus prezentat și corelat cu exemplul dat de negatori, afirmatorii oferă o altă pildă; respectând schema propusă de negatori, noi înlocuim termenii-cheie, astfel: Are o companie un alt drept asupra PR-istului decât acela de a cere socoteală cu privire la activitatea de promovare a imaginii, de transmitere a mesajelor, a informațiilor legate de companie? La nivel conceptual, al regulilor, al ideilor, răspunsul ar fi nu. Însă ce arată realitatea? O companie îi cere socoteală PR-istului angajat și cu privire la viața lui personală, atâta timp cât acesta din urmă, mergând la rampă, este reprezentantul sau purtătorul de cuvânt, este imaginea individuală care prezintă imaginea de ansamblu a companiei, cele două trebuind să fie în acord. Aceeași situație există și în cazul diadei cetățeni- demnitari: realitatea arată că atâta timp cât cetățenii au ales să fie reprezentați de un anume demnitar, ei pot să-l tragă la răspundere pentru imaginea de ansamblu pe care o afișează înaltul funcționar al statului. Cum altfel am explica scăderea sub 50% a cotei de încredere a premierului Berlusconi, după ce acesta a fost implicat în numeroase scandaluri sexuale?[1] Realitatea, încadrată în contextul socio-temporal prezentat la început, dovedește că Silvio Berlusconi, ca imagine a guvernului italian, a Partidului Poporul Libertății și a țării sale, a afectat imaginea tuturor celor trei elemente reperate în spațiul public mondial, și a determinat scăderea încrederii italienilor în premier și în guvernare. Acest exemplu este o reiterare a ideii că în cazul unui demnitar, linia de demarcație între personal- profesional, privat- public este vagă.
Afirmatorii țin să menționeze că invocarea realității ca argument spre susținerea moțiunii nu echivalează cu faptul că lucrurile nu pot fi schimbate tranșant, cel puțin la nivel conceptual, al legilor. Însă acest lucru pare a duce la existența unei cenzuri pentru presă și pentru libertatea de opinie.
Totodată, noi subliniem că extinderea dreptului la informare a cetățenilor nu este orientată spre controlarea vieții private a demnitarilor, ci spre responsabilizarea acestora. Nici nu am formulat ideea că manifestându-și acest drept, cetățenii ar ajunge să interzică demnitarilor să aibă o anumită viață privată pentru a-și putea duce la bun sfârșit mandatul. Spre susținerea acestor aspecte, valorificăm directa proporționalitate dintre democrație și respectarea drepturilor; într-o democrație care se dorește a fi esența contextului nostru social-politic-istoric (cu câteva excepții- țări care nu au regimuri democratice), cenzura, interzicerea și controlarea nu-și au locul.
De asemenea, nu trebuie să privim acest drept de informare al cetățenilor într-o poziție antitetică față de dreptul demnitarilor la viața privată, nu trebuie să îl vedem ca o modalitate de focalizare asupra defectelor personale ale acestora, care s-ar putea răsfrânge, punctual, asupra activității de conducere. Informarea este și o modalitate de stabilire a unei relații mutuale între conducători și conduși, a unui dialog și a unei colaborări. Mai mult, informarea aceasta ca drept al cetățenilor poate mări faima ( pozitivă) a unei persoane demne de titlul acordat și echivalarea ei cu iscodirea și urmărirea vieții private a demnitarilor nu este valabilă decât în anumite cazuri.
Ținând cont și de maniera de concluzionare a negatorilor, afirmatorii au la întrebarea Până unde merge dreptul cetățenilor la informare?, următorul răspuns: Dreptul la informare al cetățenilor trebuie să se oprească în „locul” în care nevoia și dreptul la cunoaștere ar coincide cu limitarea, controlarea și afectarea în mod negativ a vieții private a demnitarilor.
În concluzie, în condițiile cadrului socio-temporal actual și ale nevoii/ datoriei de responsabilizare a înalților funcționari în stat ( asumându-și condiția de persoane publice, aflate la conducere), dreptul la informare a cetățenilor trebuie să primeze în sfera relațiilor social-politice.
