Întotdeauna m-am simțit atrasă de tot ceea ce înseamnă artă, chiar dacă în frageda-mi copilărie, nu conștientizam și nu defineam acest lexem. Cu timpul, mi-am însușit concepția lui Rebreanu conform căreia „arta înseamnă creație de oameni și de viață”, am simțit și m-am încrezut în faptul că arta înnobilează omul, îl face să se autodezvăluie, adică să aibă un concept de sine în concordanță cu starea proprie și să poată atinge idealul de sine.
Pentru mine, arta echivalează cu un dar de sorginte divină, care ne ferește de povara banalului cotidian, este capacitatea de exprimare a sufletului în planul concret-material, la un nivel înalt. Dintre cele 7 arte, din păcate, doar literatura și pictura au ajuns să constituie un rod al meșteșugului meu, însă celelalte 5 se află sub lumina considerației, a respectului și a admirației mele.
Restrângând extensiunea, mă voi axa doar pe domeniul descifrării eului prin culori și forme, prin armonie picturală. Recunosc că aceasta a fost muza care m-a vizitat dintâi în copilărie.
Îmi amintesc că desenam mereu chipuri, zâmbete, desenam natură, haine, creeam pe hârtia albă universuri imaginare, ce viețuiau în vise și pe foi, sub imperiul talentului și al muncii. Adoram să fiu un mic Demiurg, creator și responsabil de destinele celor ce prindeau viață sub creionul meu. Cu cât mă îndeletniceam mai mult cu acest domeniu feeric, cu atât focul din mine și făurirea, actul de creație se armonizau mai frumos, iar arta devenea un loc de joacă, de descoperire, de comuniune, de evadare, de înscriere într-un climax.
O dată cu responsabilizările școlare, flacăra pasiunii se diminua, căci părăseam treptat aceea perioadă fericită, guvernată de joc-joacă și pășeam în viața elevului care va îndrăgi arta scrisului.
Nisipul din clepsidra lui Cronos s-a tot scurs, independent de voința mea, și am conștientizat într-o zi, în plină adolescență, că eu n-am mai pictat, că am uitat într-un cufăr cu bogate amintiri o pasiune care îmi însenina mereu zilele, care a contribuit la fericirea din copilărie.
Plecată în căutarea luminii pierdute, am descoperit că recuperarea este un lucru anevoios, dat fiind faptul că transpunerea gândurilor, a ideilor, în pictură era stângace, că reflectarea dorințelor mele în realitate era supusă refracției priceperii, astfel încât efortul era tot mai mare, iar deznădejdea stingea focul. Mă simțean un Icar în lumea culorilor, un vizionar incapabil să săvârșească țelul, un cocor cu aripi frânte.
Am găsit totuși îndrumători, oameni care să mă susțină, oameni care să mă invite să mă reinventez; și am acceptat provocarea. M-am izbit, în plutirea mea lină, de zidul tehnicii, al rigurozității, al minuțiozității; dintr-o mică artistă în devenire care beneficia de libertate deplină de mișcare și de creație, m-am metamorfozat într-o tânără dependentă de oglindirea cât mai exactă a realității, lucru extrem de dificil în condițiile unei pauze îndelungate în domeniul picturii.
Pentru mine, arta echivalează cu un dar de sorginte divină, care ne ferește de povara banalului cotidian, este capacitatea de exprimare a sufletului în planul concret-material, la un nivel înalt. Dintre cele 7 arte, din păcate, doar literatura și pictura au ajuns să constituie un rod al meșteșugului meu, însă celelalte 5 se află sub lumina considerației, a respectului și a admirației mele.
Restrângând extensiunea, mă voi axa doar pe domeniul descifrării eului prin culori și forme, prin armonie picturală. Recunosc că aceasta a fost muza care m-a vizitat dintâi în copilărie.
Îmi amintesc că desenam mereu chipuri, zâmbete, desenam natură, haine, creeam pe hârtia albă universuri imaginare, ce viețuiau în vise și pe foi, sub imperiul talentului și al muncii. Adoram să fiu un mic Demiurg, creator și responsabil de destinele celor ce prindeau viață sub creionul meu. Cu cât mă îndeletniceam mai mult cu acest domeniu feeric, cu atât focul din mine și făurirea, actul de creație se armonizau mai frumos, iar arta devenea un loc de joacă, de descoperire, de comuniune, de evadare, de înscriere într-un climax.
O dată cu responsabilizările școlare, flacăra pasiunii se diminua, căci părăseam treptat aceea perioadă fericită, guvernată de joc-joacă și pășeam în viața elevului care va îndrăgi arta scrisului.
Nisipul din clepsidra lui Cronos s-a tot scurs, independent de voința mea, și am conștientizat într-o zi, în plină adolescență, că eu n-am mai pictat, că am uitat într-un cufăr cu bogate amintiri o pasiune care îmi însenina mereu zilele, care a contribuit la fericirea din copilărie.
Plecată în căutarea luminii pierdute, am descoperit că recuperarea este un lucru anevoios, dat fiind faptul că transpunerea gândurilor, a ideilor, în pictură era stângace, că reflectarea dorințelor mele în realitate era supusă refracției priceperii, astfel încât efortul era tot mai mare, iar deznădejdea stingea focul. Mă simțean un Icar în lumea culorilor, un vizionar incapabil să săvârșească țelul, un cocor cu aripi frânte.
Am găsit totuși îndrumători, oameni care să mă susțină, oameni care să mă invite să mă reinventez; și am acceptat provocarea. M-am izbit, în plutirea mea lină, de zidul tehnicii, al rigurozității, al minuțiozității; dintr-o mică artistă în devenire care beneficia de libertate deplină de mișcare și de creație, m-am metamorfozat într-o tânără dependentă de oglindirea cât mai exactă a realității, lucru extrem de dificil în condițiile unei pauze îndelungate în domeniul picturii.
Astăzi nu mai pictez chipuri. Am dezvoltat chiar o fobie în acest sens. Nevoia de a respecta toate rigorile de constucție a chipului, rigori care mă limitează, care mă încetinesc, rigori guvernate de paradoxal- deși respectarea lor generează oglindirea realului, efortul susținut de a face acest lucru m-a împiedicat să creez armonie-, abundența biologicului în portrete sau crochiuri mă determină să mă feresc de zborul spre soare pentru a nu cădea în mare, dar cu suportarea repercusiunii de a nu mă bucura de libertatea creației. Biologicul, fizica și chimia au invadat teritoriul picturii pe care îl credeam departe de strictețe.
Astăzi pictez …ocazional. Pictez natură și mă risc câteodată să introduc și anumite siluete umane pentru a anima spațiul reprezentat. Simt bucurie și frică, simt fiori de artă.
Astăzi pictez …ocazional. Pictez natură și mă risc câteodată să introduc și anumite siluete umane pentru a anima spațiul reprezentat. Simt bucurie și frică, simt fiori de artă.
Întrebare: „Oare mâine voi putea simți focul?”
Răspuns: „Perseverență și speranță. Visez la libertate.”
Răspuns: „Perseverență și speranță. Visez la libertate.”
